Ne povestești câte ceva despre prima ta călătorie făcută în afara granițelor? Te-a amprentat în vreun fel? Da. Aveam 12 ani. Am plecat într-un campus din Franța, în Bretania mai precis. Am stat trei luni la cort și toată experiența m-a responsabilizat. La Carpatina (o asociație de cercetași) făceam un fel de armată pentru copii. Aveam sarcinile legate de hrană și de curățenie împărțite pe zile și trebuiau respectate cu sfințenie. Toți cei de atunci am rămas prieteni pe viață. Ce obișnuiești, dar mai ales ce nu obișnuiești să faci în vacanțele tale? Până acum vreo doi-trei ani nu concepeam o vacanță în care să stau și să lenevesc pe…

Când ai plecat în prima ta călătorie, unde și cum a fost? Turcia a fost prima destinație în afara granițelor țării. Se întâmpla în anul 1995, dar îmi amintesc și acum cât de impresionant a fost totul. Descopeream o lume nouă și plină de viață: de la personalul hotelier mereu disponibil și zâmbitor, la hoteluri îngrijite, calitatea infrastructurii și monumentele bine conservate – totul era diferit față de ceea ce se găsea în România în anii de după revoluție. A fost un amplu itinerariu, am petrecut întreaga lună august pe teritoriul Turciei, cu excursii pe  coasta de vest unde am vizitat Efesul, Milet, Kusadasi și după ce  ne-am oprit în…

Cum erau vacanțele tale în copilărie? Mergeam în tabere la mare, călătoream foarte mult cu părinții. Noi, pentru că trăiam la munte, alegeam cât mai mult marea sau oriunde pleca tatal meu în cantonamente, ca antrenor, ne lua și pe noi. Au bătut așa țara în lung și-n lat, cu mine mică, un fel de „mascotă” a unor echipe de oină sau handbal. Apoi, mergeam și la bunica mea, care locuia lângă Craiova. Pot spune că am avut cu adevărat cele mai frumoase vacanțe de pe pământ, eram atât de fericită acolo, încât nu aș da acele vacanțe pe 100 de Disneyland-uri. Călătoriile ți-au influențat în vreun fel activitatea profesională?…