Călătoriile cad precum o mănușă pentru un fotograf. Spune-mi, greșesc?
Dacă este un fotograf pentru călătorii, da. Există și fotografi de studio, si eu sunt printre ei. Avem înclinația de a ne petrece nopți între patru pereți tapisați cu negru. Revenind la întrebarea ta, există o îmbinare între cele două, respectiv călătorie și fotografie, pentru că natura este extrem de ofertantă iar cu peisajul poți ,,minți’’ foarte ușor mergând pe partea sensibilă a membranelor emoționale ale omului care caută ,,frumosul imediat’’ și nu neapărat profunzime.
Ai o poveste particulară, cum te-ai decis să faci fotografie?
Nu este nimic particular. În ziua când a „început” s-a și terminat, respectiv pe la 11 ani. Aveam un cățel simpatic cu urechile foarte lungi și mă amuzam copios atunci când îl vedeam alergând prin grădină cu urechile ălea. Și l-am rugat pe tata să-mi dea aparatul să văd cum pot să-i surprind într-o poză urechile fluturând. Apoi n-am mai făcut absolut nimic, până în clasa a XII-a când se apropia despărțirea de colegi și am realizat câteva portrete tot cu aparatul tatei. Ei, atunci mi-am dat seama că fotografiatul este o chestie mișto.
Ai absolvit Institutul de Arte Plastice din Copenhaga. Câți ani ai pripășit pe plaiuri daneze? A fost pentru prima dată când ai ieșit în afara granițelor, cât de greu ți-a fost, ținând cont că era înainte de 89?
Plaiuri daneze este impropriu spus. Eu în Suedia am plecat, dar am ales să-mi fac studiile în Copenhaga pentru că Institutul de Arte era mai de tradiție decât cel din Goteborg.
A fost foarte dificil, mai ales emoțional. Aveam gândirea unui adolescent de 19 ani care nu știa prea multe, iar contextul sumbru în care se afla țara noastră prin anii 82 mă făcea să cred că odată plecat nu-mi voi mai vedea niciodată familia. Orice tânăr din România care voia să evolueze, știa că singura variantă era să facă cumva să o șteargă din țară, deși era practic foarte greu.
Cît de mare a fost impacul atunci când ai ajuns în cele două țări?
Împactul a fost greu de descris, mai ales pentru vârsta aceea. Spre exemplu, mi se părea fabulos că puteam să-mi cumpăr Coca-Cola. Apoi, în anii 80 suedezii erau extrem de evoluați în tot. Simțeam o doză imensă de libertate dar și de dor. De dor, pentru că descoperisem obiceiuri, gândiri, culturi, economii diferite, absolut diferite de tot ceea ce se regăsea în Europa. În Danemarca se mai simțea un „damf” de sentiment european, dar Țările Scandinave trăiau într-un fel, separat de Europa.
Știu că ai făcut, printre altele, o specializare în grafic design și fotografie la Colegiul de Arte Vizuale din New York. Cum a fost văzut New York-ul de un european?
Ha ha, mi-e dor de acei ani.
Te-ai mai întors?
Da, și mi-am făcut rău. Există o melodie a lui Sting, “Englishman in New York”, dacă te uiți la acel clip poți înțelege cum arata orașul. Exista sentimentul că oamenii aveau un echilibru. Chiar și în acel oraș erau la putere lucrurile simple. Acum mi se pare că arată exact ca un fel de explozie a unei imagini de pe internet – explozie pe care o găsești printre oameni. O agitație artificială.
În ce țară/oraș ți-ar plăcea să locuiești și de ce?
Mi-ar plăcea să mă întorc în orașul în care am locuit ani de zile, și anume, în Paris. Dar numai dacă ar fi așa cum l-am lăsat la plecare ceea ce, evident, este imposibil.
Atunci când ajungi într-o destinație nouă ce obișnuiești să vizitezi prima data?
Încerc să găsesc lucrurile cele mai izolate. Mi se pare că acolo lucrurile sunt mai puțin atinse de modernism. Și ca să-ți dau un exemplu, eu care am o plăcere aparte să călătoresc în orașele care au ieșire la Ocean sau Mare, întotdeauna încerc să cunosc părțile extreme ale porturilor, părțile nemodernizate, netehnologizate, acolo unde mai poți găsi atutenticitatea locului și a oamenilor.
Ești un susținător activ în promovarea culturii și tradiției din satele românești. Și faci asta prin câteva proiecte fotografice deosebite. Vorbește-mi puțin despre ,,Bucătăria Hoinară’’ „ROST – Esenţe, gusturi şi stări româneşti” și ,,Dor de Rost’’.
Nu ăsta este scopul în sine, de a promova România prin aceste proiecte. Eu nu vreau decât să contribui cu niște imagini la ceea ce peste 20 de ani nu o să mai avem. Când îmi privesc imaginile, tinerii să-și spună: ,,iată cum arăta piua aceea de ulei sau scăunoiul de sită’’. Eu nu promovez neapărat, dar încerc să imortalizez. De aceea și scormonesc după personajele acestea “ale mele” pe care nu le prea găsești usor. Așa, căutând din sat în sat din ușă în ușă.
Prin câte Continente ai hoinărit până acum? Poți să le faci cititorilor noștri călători două recomandări de destinații pe care nu ar trebui să le rateze într-o viață de om?
Nu am ajuns în Asia și Australia.
Se vor supăra, poate, cititorii voștri și o să-ți spun și de ce cred asta: tot timpul avem fascinația depărtărilor și este normal. Fascinația se împarte și ea în două: fascinația turiștilor care vor să stea la Spa, la Atlantic și să fie apă turcoaz în jurul lor și cea a turiștilor care vor să descopere locuri. Eu le recomand ca anual să-și sacrifice 2-3 week-end-uri prelungite pentru România. Într-o Românie pe care îi invit să o vadă privind albumele și prin ochii mei s-ar putea să-și dea seama că este o valoare la fel de fascinantă chiar dacă este “numai” foarte românească sau, mă rog, familiară – asta numai dacă au deschiderea să o simtă.
Care este locul de pe Pământ pe care ți-ai dori să-l fotografiezi?
Nu aș pronunța un singur nume, mi-ar fi imposibil, cred într-un potențial infinit al acestui Pământ. Și mai este ceva: uneori, trebuie să ai dorința si “ochiul” să descoperi că sunt chiar lângă tine aceste locuri.
Te-ai gândit vreodată că ceea ce faci tu prin arta fotografică poate fi un punct de legătură între om și destinație?
Nu am această intenție atunci când realizez imagini, dar atunci când se întâmpla asta, desigur, nu poate decât să mă bucure, pentru că până la urmă acest act artistic îmi doresc să transmită emoție, poate și un mesaj.
Trei lucruri care nu-ți lipsesc niciodată din bagaj.
Aparatul foto, o carte și, oricât de ridicol sună (pentru că așa am fost învățat de mic), o lanternă.
